Monștrii - ep. 1

Acesta este primul episod din seria monștrilor mei din copilărie. Nu va fi o serie scurtă.

Majoritatea copiilor aveau probabil monștrii lor de pe sub pat, prin dulap, etc. Eu nu țin minte nici unul dintre acești monștii clasici. Ai mei erau ceva mai originali.

Probabil mulți copii se linișteau noaptea întorcându-se cu fața spre perete, unde nu putea să fie nimic periculos. La mine exista "pisica plată", care avea proprietatea deosebită de a încăpea foarte bine prin spațiul dintre pat și perete:

Nu știu de ce era pisică, și nici nu avea o înfățișare înspăimântătoare. Era acolo doar ca să-mi arate că nu rezolv nimic întorcându-mă cu fața la perete.

Știu că e păcat, dar mi s-a-ntâmplat

Voi sări puțin în timp până prin clasa a 7-a...

Într-o zi, întorcându-mă de la cumpărături, m-a lovit brusc o idee:

Efectele au fost imediate

Nu știu de ce mă amuza melodia respectivă, dar de atunci mi-a rămas foarte clară în minte.
Ignorând sfaturile prietenului meu care stătea la noi în acea perioadă, am considerat că sunt perfect capabil să plec către școală în acel moment.
Ajuns la școală, mă întâlnesc cu un coleg:

și îi spun un mic secret:

Dintr-una în alta, câțiva colegi de școală hotărăsc că ar trebui să mă ducă acasă, pentru că nu am cum să stau beat la școală:

Lucru care cred că a atras puțină atenție.
Dar nici o grijă. După ce m-am odihnit puțin acasă, m-am întors la școală și i-am explicat doamnei diriginte ce s-a întâmplat:

A fost foarte înțelegătoare și chiar înduioșată.

Drumul lung spre casă

A venit și vârsta de aproape 6 ani, și deci timpul să mă dea la școala. Dar nu m-au primit (aparent, pentru ei, aproape 6 înseamnă 5).

A venit și vârsta de aproape 7 ani, și deci timpul să mă dea din nou la școală. Era o școală mai departe de casă, că aia de aproape avea review-uri negative. Doar o mică problemă. Mie îmi cam place să mă plimb.

Și asta era una din variantele scurte. Cred că ziua în care am plecat la prima oră la școală (ca de obicei) și am fost adus seara târziu acasă de părinții unei colege (atunci am învățat eu cum să-mi spun adresa), a fost ziua în care mama a hotărât să mă mute la școala de langă casă.

A venit și vârsta de aproape 8 ani, și deci timpul să mă mute la altă școală. Era o școală chiar peste stradă de casă, că altfel nu se mai putea. Doar o mică problemă. Mie îmi cam place să mă plimb.

Și uite așa mergeam eu la școala de peste drum și mă întorceam acasă cu tramvaiul.

Vine ploaia

Urmează o amintire de pe la 5 ani, când citeam Abecedarul în pregătire pentru școală. Cum stăteam eu pe canapea în sufragerie cu Abecedarul în brațe, dau de o poezie:

Foarte încântat, am simțit nevoia să o împărtășesc:

Nu am înțeles foarte bine de ce, dar mama mea a fost foarte amuzată în acel moment.

Vine ploaia, bine-mi pare În grădină am o floare Ploaia o va crește mare Bine-mi pare, bine-mi pare. După ploaie soarele Îsi arată razele, Norii s-au împrăștiat Curcubeul s-a arătat.

Băi grasule!

Şi acum ceva de prin aceeaşi perioadă, poate pe la 3 ani. O amintire mai vagă, care începe în faţa blocului:

Şi continuă în bucătărie cu mama şi o persoană pe care nu am reţinut-o:

Şi atât. Unul din acele momente care rămân bine înfipte în memorie.

Rică nu știa să zică

Pentru început, o amintire de pe undeva la 2-3 ani: sora mea mai mică cu un an l-a învățat pe "R". Și așa de bucuroasă era toată lumea de parcă a descoperit America. Toți o lăudau și, bineînțeles, aveau grijă să observe că eu, mai mare fiind, nu știu înca să-l pronunț pe acel foarte important "R". Scena pe care o ilustrez foto-realist mai jos este din bucătărie, alături de sora cu pricina și tatăl meu:

Hai, hello!

Uite că mi-am făcut și eu un blog. Bravo mie.
În blogul ăsta o să-mi depăn toate amintirile care îmi trec prin cap, fie ele interesante sau nu. Un titlu mai potrivit ar fi fost probabil "Random Crap", dar era deja luat.
Cam atât.

Later Edit: Și era să uit. Blogul va fi un semi web-comic, or something like that. Adică o să-mi și arăt extraordinarul talent ilustrând ceea ce povestesc.